Profesorul ieşean A.C.Cuza a fost una dintre personalităţile politice cele mai controveresate ale primei jumătăţi a secolului XX. A promovat, statornic, un antisemitism motivat mai ales de aspecte economice, fără a sprijini violenţa unor grupuri sau mişcări de dreapta, de sorginte legionară. Este evident că în viaţa politică a ţării noastre a jucat un rol preponderent negativ, xenofobia lui fiind dezavuată de forţele democratice ale vremii, în special de fruntaşii partidelor politice istorice, liberal, conservator, dar şi cei ai naţional-ţărăniştilor, ca să nu mai vorbim de socialişti. Profesor de economie politică, A.C.Cuza a fost ideologul unei doctrine economice naţionaliste diferită de liberalism şi marxism. Adevărul este ca această doctrină era asemănătoare corporatismului de tip musolinian, care a dispărut o dată cu căderea regimurilor fasciste.

Deşi socialist în tinereţe, colaborator chiar la “Contemporanul”, A.C.Cuza a devenit ideologul cel mai cunoscut al naţionalismului, asociindu-se în unele perioade cu Nicolae Iorga, dar apoi despărţindu-se mai mult pe baza unor orgolii personale. Mare orator în epocă, A.C.Cuza nu a prea fost luat în serios de forţele democratice ale vremii. L-a folosit pentru câteva luni doar maleficul rege Carol al II-lea, în 1938, împreună cu Octavian Goga, pentru luarea unor măsuri xenofobe antievreieşti care i­-au discreditat pe amândoi, regele demiţându-i şi instaurând dictatura regală.

A.C.Cuza a manifestat o mare preocupare pentru soarta ţărănimii, am zice de cea mai clară sorginte progresistă. Iată ce scria el în studiile sale economice şi politice: “la sate, ascuns prin bordee, sub pământ, trăieşte în cea mai crudă neştiinţă, pradă unei explorări neomenoasă, un popor rău îmbrăcat şi rău hrănit, secătuit de trudă şi boli, mâncat de vicii care se stinge”. Laudă clar reforma lui Cuza: “Decretul din 15 august 1864 a fost nu numai un act de dreptate faţă de ţărani, dar şi un act de mare înţelepciune politică şi de un înalt patriotism”.

“Aceiaşi nepăsare pentru interesele ţăranilor aceeaşi îngrijire pentru interesele proprii o manifestă clasele noastre dirigente în legile pentru tocmeli agricole din 1866 şi 1872, care au înlocuit robia de odinioară, întemeiată pe îndatorirea proprietarului de a da pământ îndestulător locuitorilor şi de a îngriji chiar de ei la vreme de nevoi, cu o robie mult mai aspră sub regimul căreia proprietarul sau arendaşul, nu are nici o îndatorire, decât doar aceea de a plăti preţul de nimic cu care a cumpărat munca ţăranilor, pe multă vreme înainte şi profitând de nevoile lor cele mai crude”. Iată că A.C.Cuza nu a fost doar un naţionalist ultraconservator. Este adevărat că a analizat cu asprime (cum a făcut şi Eminescu) activitatea arendaşilor de etnie evreiască de la sate. În fond tot realul său antisemitism
s-a bazat doar pe raţiuni economice. Nu cred că se poate vorbi de o discriminare rasială faţă de evrei, ci de una economică. Calităţile negustoreşti şi financiare ale evreilor sunt cunoscute şi sunt ceea ce sunt, adică calităţi şi nu defecte. Este indiscutabil că profesorul şi mai ales omul politic A.C.Cuza a fost un xenofob, sau un extremist de dreapta, cum i-am spune astăzi. Nu ar avea sens să i se acorde circumstanţe atenuante. Dar personalitatea lui a fost multivalentă, manifestându-se şi în literatură. Încă o paranteză: “românismul”, lui A.C.Cuza se baza de fapt pe o ascendentă armeană. Acest paradox poate fi întâlnit la multe personalităţi politice şi culturale ale multor popoare.

„Cetatea Moldovei”, revista lunară de probleme actuale, literatură şi critică, director Gh. A. Cuza, nr.11 din noiembrie 1942 este dedicat lui A.C.Cuza la 85 de ani. Activitatea lui literară are aceleaşi idei generale naţionaliste. Studiul cel mai ilustrativ în acest sens este “Naţionalitatea în artă”. Pe urmele lui Eminescu, A.C.Cuza afirmă: “Să facem artă şi literatură românească, în spiritul şi din izvorul nesecat al geniului nostru popular”.

Nicolae Iorga, care milita în “Semănătorul” pentru aceeaşi idee naţională nota în această revistă, în 1904, aceste consideraţii “Limpezile deducţii ale d-lui A.C.Cuza cu privire la Naţionalismul în Artă, urmează în fruntea revistei, Dl. Cuza a făcut bine că şi-a expus pe larg doctrina, fiindcă astfel a folosit la o mulţime de oameni cumsecade şi cu dorinţa de a se lumina”. Criticul Ion Scurtu de la “Semănătorul” nota şi el despre concepţia lui A.C.Cuza: “ În fruntea nr.3 al revistei “Făt Frumos” din Bârlad, dl. A.C.Cuza continuă cu admirabila sa expunere sistematică a principiilor naţionalităţii în artă. Nu s-a tratat până acum la noi, într-o dezvoltare atât de largă, într-o încleştare logiceşte atât de strânsă, într-o desfăşurare aşa de luminoasă şi cu o putere de convingere mai deplină, problema asta numai pentru alte neamuri definitiv lămurită a naţionalităţii în artă. Tratatul d-lui Cuza, căci e un adevărat tratat de filozofie estetică, este o contribuţie din cele mai preţioase la opera de limpezire a vieţii noastre literare şi trebuie să ne bucurăm cu toţii de cuvântul plin de autoritate al scriitorului şi învăţătorului celui dintâi din Moldova....”.

Evident, A.C.Cuza şi în consideraţiile estetice pe marginea operelor scriitorilor români, întemeietor considerându-1 pe Heliade Rădulescu, a scos în evidenţă acele idei care se subsumau principiilor sale naţionaliste, excluzând scriitorii de altă origine etnică, inclusiv operele lor.

Poetul D.Nanu, destul de cunoscut în epocă, îi scria lui Emil Gârleanu în 1904 că “Făt-Frumos” avea o nuanţă atât de antisemită încât librari evrei din Botoşani refuzau s-o difuzeze. Şi Emil Gârleanu, un scriitor minor cu lucrări pentru copii îndeosebi, are accente xenofobe, vorbind de “străinii” care exploatau poporul român. Dar problema înstrăinării avea o clară nuanţă. folclorică. Însăşi căsătoria în folclor este un motiv de jale pentru părinţii fetei îndeosebi, pentru că se duce la “străini”. Dar şi flăcăii miri plângeau că se însoară, plângeau probabil după tinereţea lor liberă ca pasărea cerului. Gârleanu îi aduce pe Eminescu şi Creangă în sprijinul ideilor naţionaliste. Era paseismul “Sămănătorului”, care va fi zdruncinat în 1907, de răscoalele ţărăneşti.

Dar dincolo de încercările “estetice” naţionaliste şi xenofobe ale lui A.C.Cuza din literatură, se “reţin totuşi producţiile lui proprii în epigrame, unde nu mai găsim decât puţine urme din specia naţionalism xenofob, dacă nu cumva este vorba de un pleonasm, deşi nu este aşa. Înainte de epigrame, încă o paranteză. Cine credeţi că era secretarul de redacţie al numărului omagial A.C.Cuza din “Cetatea Moldovei, noiembrie 1942?” Nimeni altul decât bucovineanul nostru Eusebiu Camilar, ajuns cu dibăcie aş zice, după 1945 în tabăra comunistă, unde va scrie celebrul roman antiliterar “Negura”, după reţeta realismului socialist. A fost făcut şi membru corespondent al Academiei R.P.R. Unul dintre cei mai mari politruci literari, care şi-a ascuns cu mult noroc trecutul lui literar de la Iaşi, altfel ajungea Ia Sighet etc.

Dar cum tinereţea este o stare de graţie, dincolo de bine şi de rău, să vedem cum “eminescianiza” A.C. Cuza la 1894: Ce sunt podoabele firii/ Şi lună şi stele şi cânt ?/ Lipsească scânteia iubirii/ Şi tot e puţin pe pământ... Apari în pervazul ferestrei/ Şi vino cu umerii goi:/ Părtaşi fericirii acestei/ Suntem numai noi amândoi... (Te chiamă).                               (va urma)                   

 

 Prof. I. Pânzar

O altă poezie “Eroi”, nedatată, este plină de cugetări mai mult raţionalist- ateiste.    Se ştie că Ia începuturi tânărul N. C. Cuza era “internaţionalist” la Contemporanul. Păcatele tinereţilor...

În epigramă găsim însă un autentic talent, premergător lui Cincinat Pavelescu, AI. I. Teodoreanu, Quintus etc. O exactă definiţie a epigramei: Ce-i epigrama, întrebaţi?/ O spun, să ştie fiecare:/ În tolba minţii căutaţi! Săgeata ei otrăvitoare./ Şi-n lumea ce vă înconjoară/ Voi fără milă să loviţi,/ Căci de la dânsa n-or să moară/ Decât doar proştii, otrăviţi. (Ce-i epigrama). Celebră şi cu destule discuţii a rămas epigrama “Unui parvenit”: Te-ai înălţat atât de sus/ Iubitul meu amic,/ Încât să nu te miri că-mi pari/ De jos. .. atât de mic. “Unui misantrop”: Că oamenii sânt toţi netrebnici,/ Ce tot bârfeşti?/ Îţi recunoaştem cu plăcere/ Că om nu eşti. “Unui vândut”: Că te vinzi nu-i de mirare/ Breasla ta ruşine n-are;/ M- am mirat însă cumplit,/ Muşteriu că ţi-ai găsit. “Medicale”: Medicina-i o ştiinţă! Şi o artă, cară doară/ Şi de-aceea-i greu a spune/ Care- anume te omoară. “Lui Damaschin”: Damaschin când vede viaţa iute-şi scoate pălăria/ Şi salută cu onoare/ Vinurile viitoare.

N.C. Cuza a publicat volumul “101 epigrame”, uitându-se din păcate să fie trecut în fruntea breslei epigramiştilor, nu numai ca întâietate.

Dar profesorul ieşean a scris şi profunde cugetări şi aforisme. Reproducem câteva:

- “Cugetările sânt pietre scumpe: ca dânsele, ele nu strălucesc decât în lumină”;

- “Cei mulţi aleargă zadarnic după fericire, iar după unii aleargă fericirea în zadar”;

- „Criticii uită prea lesne că nu estetica condiţionează operele de artă, ci operele de artă estetica”;

- “Partidele politice pe cei mici îi ridică, pe cei mari îi coboară”;

- “Naivitatea e punctul de întâlnire a celor două extreme: geniul şi prostia”;

- “Oamenii de geniu sânt făcliile luminoase, care se aprind în calea omenirii; iară dânşii, ne-am

pierde în întuneric”;

- “A iubi poporul este a-l înălţa cătră tine, nu a te coborî cătră dânsul”;

- “Teoriile noastre sânt mai adeseori urmarea faptelor, decât faptele urmarea teoriilor”;

- “Politica e o artă, cu al cărei talent ne naştem, nu o ştiinţă, pe care o putem învăţa. De aceea marii bărbaţi politici sânt tot atât de rari ca marii poeţi”;

- “Mărirea talentului stă în independenţa lui: nimeni nu poate să- i deie, nici să-i ia nimic”;

- “Închide ochii ca să vezi lumina dreptăţii”;

- “Caracterul este logica personalităţii- precum logica este caracterul gândirii”

- “Ideile sânt puteri divine, eterne; idealurile, plăzmuiri omeneşti efemere”.

A.C. Cuza a intrat într-un total con de umbră de peste 60 de ani. A împărtăşit lungi perioade aceleaşi idealuri naţionaliste, chiar xenofobe, în politică, dar şi în literatură şi în viaţa socială. Naţionalismul lui nu a fost mai virulent decât cel al lui Octavian Goga, din timpul scurtei lor guvernări dinaintea instaurării dictaturii regale din 1938. Atunci au fost adoptate numeroase legi rasiste, discriminatorii pentru unii cetăţeni ai României. Nu a militat nici în scris, nici în parlament pentru măsuri violente. Naţionalismul lui era axat pe obiective economice îndeosebi. Marele talent poetic al lui Goga l-a scos nu după mult timp din perioada de interdicţie comunistă. N. C. Cuza a rămas cu toate stigmatele xenofobiei. deşi multiplele preocupări ale sale merită a fi consemnate cu obiectivitate şi discernământ.

Istoria cu protagoniştii ei, bună sau rea, trebuie să ne- o asumăm cu responsabilitate.

Prof. Ion Pânzar

 

 

< Anterior		Următor >