În ultimul timp s-a discutat îndelung pe marginea responsabilităţii Bisericii catolice relativ la genocidul anti-evreiesc din Europa din timpul celui de-al doilea război mondial, respectiv asupra faptului că Biserica catolică nu a luat o atitudine fermă şi eficientă împotriva crimelor comise în lagărele naziste. Modul de punere a problemei necesită, după părerea noastră, unele clarificări.

După cum se ştie, Vaticanul a încheiat Concordate atât cu Italia lui Mussolini (în 1929) cât şi cu Germania lui Hitler (în 1933), Concordate prin care s-a stabilit statutul bisericilor catolice în statele respective. Cu toate acestea, soarta catolicilor în Germania nazistă nu a fost ferită de primejdii. Dimpotrivă, naziştii au acţionat pentru înfrângerea autonomiei organizaţiilor religioase catolice. Astfel, în 1934, la numai un an de la semnarea Concordatului, şeful organizaţiei “Acţiunea catolică” din Germania, dr. E. Klausner, a fost asasinat de către trupele de şoc ale lui Hitler. Decanul unei facultăţi de teologie, Lichtenberg, a fost deportat în lagăr, unde a şi murit. Unui număr mare de preoţi şi călugări li s-au înscenat procese în Justiţie sub acuzaţia de imoralitate. Un an mai târziu, în 1935, bisericile protestante de pe teritoriul Germaniei au fost puse sub autoritatea statului. Preoţii care nu au fost de acord au fost trimişi în lagăre de concentrare. Toate acestea nu sunt aprecieri ideologice conjuncturale, ci sunt fapte istorice, a căror existenţă nu a fost pusă la îndoială de nimeni şi care au făcut pe un reputat istoric evreu contemporan, Max I. Dimont, să recunoască faptul că preoţii catolici şi protestanţi din Germania anilor ’35 “au devenit elemente subversive, pe aceeaşi treaptă cu evreii şi comuniştii”.

Faţă cu acestea, Papa Pius al XI-lea a publicat în 1937 celebra enciclică Mit brennender Sorge, în care îşi exprima profunda îngrijorare pentru soarta catolicismului în Germania, enciclică rămasă practic fără efect în ceea ce priveşte politica internă a lui Hitler; întrebarea care se pune este: putea oare papalitatea să facă mai mult pentru credincioşii proprii? Putea oare papalitatea să facă ceva pentru evrei? Răspunsul nu este deloc simplu. Să nu ne scape din vedere că episcopatul olandez a luat atitudine fermă în favoarea evreilor, dar aceasta nu a împiedicat deloc nimicirea comunităţii evreieşti din Olanda de către ocupantul nazist.

Ce s-a întâmplat de fapt în Germania de atunci, din punct de vedere catolic? Aşa cum arată şi A. Besancon “după luarea puterii de către Hitler şi rapida convertire la nazism a unei mari părţi a populaţiei Germaniei, a avut loc o invadare a parohiilor şi a clerului de către catolici nazişti [...] Biserica catolică germană nu s-a comportat nici mai bine, nici mai rău decât oricare corp organizat al naţiunii germane”. În aceste împrejurări, clerul catolic a sfârşit prin a accepta împărţirea lumii în arieni şi nearieni, în nazişti şi comunişti. Era o epocă în care popoarele europene traversau o dură confruntare între tradiţiile lor naţionale şi marxism. La fel ca şi conducerea politică a mai multor state de la sfârşitul anilor ’30, papalitatea a acceptat nazismul ca alternativă la comunism. Fiindcă era clar atunci, prin anii ’30, înainte de “soluţia finală” a lui Hitler din 1944, că comunismul lui Stalin era o crimă de o mult mai mare anvergură decât nazismul german.

Problema reală este alta: atitudinea papalităţii faţă de “soluţia finală”. Anume, dacă Papa a fost informat sau nu despre ce anume se petrecea la Auschwitz, şi dacă da, de ce nu a denunţat crima în mod public? Dacă papa, în loc de o denunţare, care implica riscul distrugerii Bisericii catolice, a ales compromisul cu Hitler, aceasta s-a dovedit a fi o “decizie politică”. Dar, din perspectivă postbelică, o decizie greşită, nefericită, care a afectat puternic credibilitatea morală a Bisericii catolice în deceniile ulterioare.

Astăzi, lucrurile par a fi relativ clare. Pare a fi în afară de orice altă îndoială că papalitatea poate fi acuzată că, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a făcut vinovată de complicitate pasivă la exterminarea evreilor. A nega această responsabilitate a papalităţii ar fi un lucru tot atâta de deplasat, de situat în afara adevărului istoric, ca şi o culpabilizare exagerată, continuă şi necritică a papalităţii azi, când aceste fapte sunt deja demult de domeniul trecutului istoric. Trebuie sa-i dăm încă o dată dreptate lui Alain Besancon, când acesta afirmă: “Indignările retrospective sunt facile. Ar trebui ca acuzatorii să facă dovada că, în circumstanţe comparabile, ei ar fi fost capabili să procedeze mai bine”.

Este adevărat că Biserica catolică nu a făcut atunci, imediat după 1945, un act de căinţă explicită referitoare la responsabilitatea sa, de complicitatea sa pasivă faţă de exterminarea evreilor, dar acest lucru a fost făcut mai târziu, în mod repetat, inclusiv de către Papa Ioan Paul al II-lea. Între timp s-au schimbat multe. Papalitatea a jucat un rol covârşitor în prăbuşirea comunismului, fapt ce va putea fi cunoscut şi evaluat adecvat abia în viitor, când va fi permis accesul la arhive şi va exista perspectiva istorică. Cert este, de exemplu, că în Polonia anilor ’80, Vaticanul a întins o mână de ajutor, în lupta anticomunistă, inclusiv adversarilor săi tradiţionali, eufemistic (auto)denumiţi de către A. Michnik “intelectualitatea laică de stânga”, adică celor care, după război, i-au susţinut pe comunişti să vină la putere.

Prof. dr. Nicolae Iuga